Cu deznădejde l-a afumat tămâia
Arzându-i patima pe fața gălbejită
Blestemele îi sunt de-acum a doua mamă
Și tânguiala în oase îi e scrijelită
Iar fumul de țigară este a sa scăpare
Ca visul plăsmuit de o bolnavă minte
Și vorba cu venin e miere pentru limbă
Iar cugetul stricat a lâncezit cuminte
Iar ruga pură l-a ostenit degrabă
Căci demonul nu vrea s-audă adevăr
Cuvintele cu har i-au devenit otravă
Și tot ce-i sfânt el va lua-n răspăr
L-a amețit mândria cu ale ei arome
Și a urlat milenii dar a urlat în van
A junghiat cu patos și ultima sclipire
Și-a dispărut din el tot ce era uman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu