Din povestea celui ce n-are, iubirea ne doare, fugim la capatul Pamantului, purtati de furia vantului, cautandu-ne!
Otrava de pe muntii care se bat cap in cap se scurge vartos pe culmile inrosite de sangele ce-mi zvacneste din suflet, din minte, din cuget!
Ce tare ma arde nepasarea ochilor tai calai!
Lasa-ma sa plang pe trunchiul tau sculptat, priveste-mi fata scaldata in roua, m-am indragostit de tine in numar de noua, nu are sens sa numaram dimensiunile, in toate te ador! Ah, te implor, nu ma goni in brate straine!
Da, s-a zis candva ca-mi voi plati toate pacatele, pe scena vietilor intortocheate s-au derulat toate actele, am trait, am murit, am inviat de mai multe ori, a mai ramas o singura scena: nicicand nu ma vrei, anatema!
Sabiile ascunse in codrii adanci s-au numarat: imi esti de trei ori imparat!
Pe drumul lovit de copitele cailor, la trecatoarea dintre doua inimi nebune, stapane si sclave, s-a proclamat o declaratie de razboi: Noi!
Mierea din edenuri uitate s-a statornicit in primul sarut, prelingandu-se pe umerii tai goi, nascuti sa fie eroi, fiindca acolo imi sprijin capul greu: chiar daca ma urasti, ramai un zeu!
Lasa-ma sa rad cu gura lipita de tine, joaca-te cu parul meu innodat, e pacat ca inainte de-a incepe, ai si abandonat; plecat, mereu esti plecat, undeva intr-un loc necunoscut, nestiut!
Da, s-a spus undeva ca voi trai ca sa ma vad murind, am devenit carne printre astre fugind dupa tine; de ce am lasat cerurile, de ce am ales dorurile pamantene, poate daca-mi raspunzi in final... va fi bine!
Tobele s-au spart inca o data, arama udata s-a prefacut in trup de barbat, asa ne-am iubit carnal, infernal, dansand impreuna nears; copiii din noi n-au stiut, n-au vazut ce final intristat ne-a furat... Ce pacat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu